că-s femeie, și-s slabă.

cu fiecare zi cu care trec prin viața asta îmi dau seama cât de multe am de învățat, și cum ea, draga de ea, are un stil foarte prost de a mă forța să învăț.

e al doilea pachet de țigări pe care-l deschid, și-i abia ora 2 de după-masă. pe lângă faptul că-mi tremură grav corpul, n-am nici o problemă să mai pompez în mine nicotină, parcă numai așa mă mai simt reală.

dragul meu, știi pijamalele pe care le-am cumpărat zilele trecute, și mi-ai zis că am prea multe și că dau banii pe nimicuri? alea-mi amintesc de zâmbetul tău mârșav când le dădeai jos. da, pijamalele alea le port de trei zile, așa am ajuns. nu le mai dau jos de pe mine, de durere. nici măcar pătura de pe pat n-aș vrea s-o dezlipesc de mine, dar nevoia asta de nicotină imbecilă mă împinge să fac pași până la șezlongul de afară.

te-am lăsat naibii să pleci, să pleci și să nu te mai întorci. da’ te vreau înapoi cu fiecare picătură de viață ce mi se scurge din corp, când mă gândesc la umbrele corpului tău pe podeaua de la baie. da, dragul meu, acolo te-am înnecat, pe podeaua de la baie. unde-ți plăcea să lași mereu apă când ieșeai de la duș și mă obligai parcă să urlu la tine cât de imbecil ești. bine, nu ți-am zis niciodată asta, că noi ne iubeam și că era numai armonie-n casa noastră, nu iubire?

te-am înnecat acolo ca să simt cum mă piș pe tine, pe noi, de fiecare dată când îmi amintesc să merg la baie. c-atât a mai rămas din noi, niște adieri de vânt când uit fereastra deschisă.

n-am să te regret, și știi de ce? că mă regret pe mine mai mult decât pe noi. că mă regret pe mine și sufletul ce mi l-am chinuit iubindu-te pe tine. mă regret de nu mai știu ce-i cu mine când fumez țigările astea pe șezlongul în care obișnuiai să te tolănești și să-mi spui, evaziv, să te iau în brațe.

de fapt, nici pe mine nu mă regret. că n-aș vrea să te-mbeți cu apă rece și să crezi că m-ai pustiit cumva. nu, cred că o să-ți și mulțumesc că m-ai ajutat să mă pricopsesc cu lecția asta de viață, ardeam de nevoia ei. acu’ dacă tot a venit, o s-o primesc cu capul sus și pieptu-nainte, că altfel n-am știut niciodată cum să fac față problemelor. dar să nu te simți special, nu ești o problemă, ba chiar mai mult, ești așa de efemer că m-am plictisit de locul ăsta de fumat. cred c-o să mă mut lângă copac, că pe acolo n-ai ajuns niciodată, erai prea ocupat cu posturile de la televizor.

nu mă înțelege greșit, nicotina asta mă face să fiu vulgar de sinceră, dar până la urmă, noi ne-am iubit, nu?

lasă-mă să sufăr, c-o să fac fortăreață din mine, ș-o să fiu cea mai frumoasă pasăre Pheonix, că cenușa mea-i presărată cu praf de zâne și roua dimineții.

Reclame

păpușă

dac-aș putea

să mut timpu’ din loc

să-ți spun că frumusețea

nu stă-ntr-un corp.

să-ți zic c-atunci

când îți rozi unghiile pierdută

ești mai frumoasă

păpușă

decât atunci când

îți dorești profund

să-ți bagi botox în fund.

te-aș iubi

c-o dragoste de amantă

să ne-nșelăm

viața asta moartă.

o viață-n care

ne-nvârtim în cercuri proaste

cu vicii turbate

eu să te iubesc

la fiecare shot pe care-l

dai pe gât

tu să-mi zâmbești

în barul de la colț.

s-auzim mașina leneșă

ce trece-n noaptea-n care

eu îți mângâi linia spatelui

prăfuită de iubirea

ce ne-am consumat-o

în cearșafuri ponosite.

umple-mi gâtul

cu fiecare centimetru’ din corpu-ți

și curge-mi prin vene

cu tinerețe

tacit

să nu te simt

dar totuși

să fii așa prezentă.

hai lasă-mă să-ți mângâi

câinele

să-i dau mâncare umeda

ca tine

după ce

s-aude-n cameră

muzică lentă.

cerul de vară și fericire

ăsta-i un articol scris cu zâmbetul larg pe buze.

s-a trezit în dimineața asta cu un chef de viață pe care-l uitase sau, mai bine zis, pe care nu-l mai simțise de ceva timp. i s-au strecurat razele de soare prin geam și și-a simțit fața mângâiată de căldură, i-a răsărit un zâmbet pe buze, parcă din senin, udat de lacrimile trecute și crescut cu grijă de soarele puternic. și-a deschis ochii timid, greu dar sigur și și-a dat seama, în secunda aceea, că tot ce o înconjoară e de admirat.

a simțit cum adie vântul ușor prin geamul întredeschis și a încercat să-și aranjeze, fără sorți de izbândă, bretonul foarte dezordonat, mai că avea propriul creier și nu era de acord cu ce încercau degetele ei să stăpânească.

și-a zâmbit în oglindă, dându-și seama că acolo e singura persoană care conteză cu adevărat. și și-a zâmbit tacit, larg și triumfător. și-a dat seama că aceea e ziua în care sufletul ei a triumfat în fața ploii ce i se instalase în suflet.

a devenit singurul suflet, singura iubire de care avea nevoie în viață. și-a admirat curbele corpului și le-a iubit parcă mai mult ca niciodată. și-a lăsat, leneș, să-i cadă părul pe spate, iubindu-l așa dezordonat cum este; iar pentru prima dată și-a dat seama că n-ar schimba nimic la ea, nimic la ce înseamnă, că vrea să se iubească așa cum este, fără să mai asculte de nimeni și de nimic. a aflat parcă răspunsurile la tot ce o înconjoară și s-a hotărât să facă pace cu trecutul ei, să-l ierte și să meagă înainte, cu capul sus, umerii puțin în spate și cu un zâmbet de milioane pe față.

cerul de vară îi e martor la fericirea ce-i inundă sufletul.

și-a tras cortina vremurilor apuse și a început să se gândească la ce-i rezervă clipele ce vor veni. și-a dat seama că vrea să guste din viață, să simtă vântul, căldura, să simtă oamenii, șă-și simtă bătăile inimii, să simtă fiecare vers din muzica pe care o ascultă, să iubească tot ce o înconjoară, să accepte tot ceea ce avea să vină, știind că micile lucruri o s-o facă să devină varianta aia bună a ei pe care o aștepta de mult.

și-a dat seama că o sticlă de apă la miezul nopții, pe malul râului ce-i străbate orașul, este mai plină de iubire dacă e băută cu propriul suflet decât dacă este băută superficial cu oamenii de ocazie. și-a unduit corpul până la masa din bucătărie, și-a aprins o țigară și a început să-și sublinieze cursul, dând dovadă de o liniște uimitoare, o liniște pe care și-a dorit-o de ceva timp; o liniște cu ea, cu viața ei, cu sufletul ei, cu mintea ei și mai ales, o liniște cu gândurile ei.

și-a simțit degetele cum îi furnicau de fericire, parc-ar fi fost drogată, drogată cu cel mai puternic dorg din lumea asta, și nu înțelegea de ce. s-a întrebat atunci dacă chiar așa se simte singurătatea asta de care-i era așa frică; dacă, cu adevărat, prietenii care o sfătuiau să-și dea timp și să se accepte chiar aveau dreptate; dacă chiar așa se simte timpul peste momentele grele, rănile linse cu o minuțiozitate de speriat și momentele în care credea că sufletul i se destramă. a realizat că era nevoie să fie singură, că avea nevoie să respire adânc și să se ridice singură, din cenușă, ca o pasăre Pheonix.

o să se tatueze în curând, și o să-și tatueze trecutul greu, care va rămâne veșnic în sufletul ei, dar o să-l diminueze cu prezentul fericit, prezentul ei cu ea.

și-a zâmbit din nou, a pus piesa care o făcea mereu să plângă și a fredonat-o cu putere, iubire și liniște.

da, liniștea asta pe care a dobândit-o e tot ce și-a dorit. e mândră de ea, s-a ridicat singură, s-a liniștit singură și acum poate trece pe lângă trecut fără să mai simtă nimic. nu cu răutate, cu iertare și cu sufletul limpede.

fii liberă draga mea, lasă-te să plângi și să te rupi ca mai apoi să fii mai puternică ca ultima data și cu un miros nou de cuvinte nescrise. 🙂

liniște?

tu ai ascultat vreodată liniștea?

ai stat tu vreodată, suflete, în pace, armonie și liniște? și mai ales în liniște.. ai stat vreodată să te uiți la ea și s-asculți ce-ți cântă? îți cântă iubirea, tristețea, durerea și fericirea. las-o să-și așeze rochiile în poala ta și ia-o la o discuție fără perdea. las-o să-ți șuiere ușor vântul prin păr și să-i simți atingerea cu fiecare val rece de aer ce-ți face pielea să tremure. dați-vă-n leagănul vieții tale și las-o să-ți râdă fericirea și să-ți plângă tristețea. dă-i un șervețel când îi zărești, timid, lacrimile. treci cu încetinitorul momentele de fericire și zburdă prin pădure cu ea. iubește-o, iubește-te, iubiți-vă. spune-i la o țigară tot ce nu-ți poți spune ție, las-o să-ți fie medicament pentru suflet și învață să trăiești. înțelege suflete, că tot ce-ai făcut până acum te-a adus aici. dacă ai lovit, ai primit lovituri. dacă ai țipat, ai primit țipete. dacă ai atins, ai fost atins. dacă ai mângâiat ai primit iubire necondiționată. lasă-ți florile din suflet să înflorească, ia-ți de mână liniștea și iubește-te!

te-ai uitat vreodată pe geamul camerei tale să vezi ramurile copacului bătrân? bătrân de cicatricile unei vieți grele, de momentele pe care nu știa cum să le depăsească, care și-au pus amprenta peste toată existanța lui. bătrân și totuși atât de tânăr.

și n-am mai dormit liniștită, nici nu mai știu de când. dincolo de pereţii ăştia, lumea se răsfrânge ca picioarele unei târfe pentru clientul ei.

oamenii vorbesc tare cu inimile lor, se poartă să fim sentimentalişti insensibili, nimeni nu ne mai înţelege pe noi şi aripile noastre. cântecul ăsta nesfârşit al coapselor mele n-are ritm, n-are anotimp, femeile din mine urlă către fiecare bărbat întâlnit la colţul stăzii, unde fiecare bărbat eşti tu. unde fiecare femeie din mine moare în fiecare noapte în braţele tale, ca un sfârşit de poveste fericit.

cineva drag mi-a zis o dată că vorbesc mult, și fac analogii, și cărăruțe în idei, și ajung la ideea principală și de acolo mai vorbesc puțin. și mi-a plăcut să vorbesc continuu, să am zgomot de fundal și să nu mă gândesc la ce-i în fața mea. n-am stat niciodată să-mi ascult liniștea, că mi-e frică de ce are să-mi spuna; nici măcar cafeaua de dimineață nu vreau să i-o fac, ce să mai vorbim despre țigara de după, mi-e frică să-mi iau liniștea în piept și s-o sec de toată energia, dar poate merge un clipit din ochi tacit, s-avem totuși un început de undeva.

Je t’aime mais je veux m’aimer davantage.

scoate-ți iluziile din cap și începe să trăiești în lumea reală, fată dragă.

fac cum fac și mereu mă văd rulând în cap același film prost despre iubire și alte prostii d-astea deja expirate. cineva m-a întrebat recent de ce tot scriu despre iubire și idealuri irealizabile, și de ce scriu despre tristețe când fericirea-i mult mai frumoasă? o fi fericirea tare mișto, nu zic nu, că tind să cred c-am trăit cu fericirea o perioadă de câțiva doi ani, ba chiar am dansat un vals în rochii albe și lungi, cu trenă parcă interminabilă, și ne contopeam așa frumos. dar când mi-e sufletul plin de altceva, nu de fericire, ce să fac? să nu scriu? asta-i așa ca un răspuns intorductiv pentru acel drag omuleț. mai apoi, mi s-a zis că nu e nevoie să vadă toată lumea prin ce trec și ce simt, că nu e în regulă să scriu și să mai și postez, să țin numai pentru mine. însă, vreau să cred că ce trăiesc eu exprim bine, și poate alții care mă citesc or înțelege câte ceva din mine și din tristețea asta pe care o tot afișez. postarea de acum nu-i un ideal sau mai știu eu ce, tind să cred că-i realitatea adevărată, trăită și simțită de mine, și că nimic n-o să se schimbe dacă n-o fac eu.

așa că, draga mea fată bună sau mai puțin bună, ascultă aici. lumea e sigur mare, locul tău e sigur undeva acolo, omul tău e sigur undeva pus de-o parte, dar până să ajungi acolo ne concentrăm pe ce este acum, să trăim în prezent, că în trecut ai mai fost iar în viitor nu știi sigur cum o să fie iar oamenii nu-s așa veșnici pe cât crezi, și chiar și cei mai importanți din viața ta pot pleca într-un final, fără să mai spună nimic.

și am să aleg două categorii, draga mea, prin care sigur trecem cu toții, am trecut sau suntem deja acolo. nu-ți fie frică să suferi, sau să lași lumea să vadă că suferi. am învățat că sentimentele împărtășite nu te fac de rușine, te fac om. vrei să plângi? te rog din suflet s-o faci, cât de mult vrei, cât de tare vrei, cât de profund știi. te doare? lasă asta să-ți curgă prin vene și îmbrățisează-ți durearea cu sufletul limpede, bun, deschis; las-o să treacă prin tine, să te călească, ca mai apoi să dispară singură, lăsând în urmă un om puternic, cu principii, țeluri și aspirații spre mai bine. crezi că nu-ți mai găsești locul nicăieri? că nu mai știi ce trăiești, ce-s cu sentimentele tale sau cine ești tu ca om? ce vrei să faci și încotro te îndrepți? nu-ți face griji, e perfect normal, e perfect acceptabil și nimic de blamat. ia-ți tot timpul din lume să te cunoști, să te regăsești și să te iubești. că la urma urmei tu cu tine trăiești în fiecare secundă a vieții tale, și trebuie să-ți știi tu de tine, nu altcineva. du-te, călătorește, cunoaște-ți țara preferată; instalează-ți un joc pe calculator și joacă-te, bucură-te; ascultă cum bate vântul, lasă-ți fața să zâmbească soarelui, așteaptă tramvaiul oricât de mult ar fi nevoie și zâmbește-le gratuit oamenilor din jurul tău. mergi la facultate/job și pune toate întrebările din lume, să afli ce ești, cum vrei să fii, unde vrei să ajungi și ce trebuie să faci până acolo. nu-i nimic de blamat, citește o carte la umbra unui nuc bătrân, subliniează-ți citatele preferate; mănâncă prăjiturele cu răvaș și dă-ți voie să le crezi, dacă tu asta simți. ascultă ce muzică-ți place ție, fie că e ea clasică, comercială sau mai știu eu ce, pune-ți căștile în urechi și dansează în ploaie, bucură-te de tot și simte-te vie, chiar dacă undeva în sufletul tău ai murit de mult; bea paharul de vin roșu sec într-o noapte ploioasă. te-a rănit el sau ea și simți că nu mai contezi? fată frumoasă, nu uita ce ți-am zis mai sus, tu ești tot ceea ce contează, alegerile tale, bune sau rele, sunt ale tale și le-ai făcut atunci când ai simțit, și dacă ai simțit ești om, și dacă ești om ai voie să o dai în bară sau să excelezi fără să dai socoteală nimănui și nimeni n-are nici un drept să te tragă la răspundere pentru ceea ce ești și simți. iar dacă el/ea ți-a plecat? atunci asta a fost să-ți fie rostul vieții. dar, tu contezi, mai mult decât orice, tu ești perfectă așa cum ești, nu aspiri la perfecțiune, chiar ești; iar dacă nimeni n-a mai rămas lângă tine să te vadă cum înflorești minunat, nu dispera, înflorește și vezi mai apoi pe ce cale o apuci. el nu mai e? probabil să fie dureros de dureros, știu.. dar, așa cum îmi spune și mie toată lumea, n-a fost să fie pentru tine, n-a putut să te ajute când aveai cea mai mare nevoie, n-a putut să fie acolo cum ai fost tu pentru el, iar asta e o binecuvântare; nu ai nevoie în viața ta de oameni la ocazie, sau mai rău de oameni care vin la tine doar pentru a-i vindeca, și apoi își văd de drum. vindecă-te fără ajutor, iubește-te fără să te iubească altcineva înainte, descoperă-te fără a fi forțată și apoi dă-ți frâu liber ție spre orice îți dorești.

oricare ar fi problema, tu cea dintâi, nu-ți pierde speranța, nu te da bătută, luptă încontinuare, raza aia mică de lumină nu-i degeaba, fericirea vine o dată cu timpul și cu tine.

iar mai apoi, tu ce fericită, cea cu lumea la picioare, te rog bucură-te, bucură-te cu toată inima ta, apreciază orice ai, mulțumește-te cu tot ceea ce ți-a oferit viața și luptă pentru mai mult. spune-i omului tău că-l iubești, sună-ți mama și spune-i cât de mult contează, nu rupe floarea din fața blocului, dar ud-o mereu când treci pe acolo. fă poze la tot ceea ce te face așa de fericită, pune-le în ramă și păștrează oricea amintire vie în suflet. exteriorizează-te și nu-ți face griji, nu te lăsa judecată și trăiește viața așa cum crezi tu că-i mai bine. verbalizează-ți trăirile, simte-te liberă, iubește, admiră, excelează, vibrează și mergi mereu cu capul ridicat. fi actorul propriei tale vieți și joacă-ți rolul cât mai bine pe propria ta scenă, ca tot tu să te aplauzi la final, să fii mândră de tine și să ai mereu un zâmbet pe buze.

tu, fericito, cea din final, spune tot ce simți, spune-le persoanelor tale speciale cât de mult le iubești și le admiri, nu sări peste pasul ăsta, c-atunci când n-o să mai fie o să simți că mai era ceva de făcut și n-ai reușit, nu-ți pierde iubirea vieții ca și mine, ține-o acolo tare, strâns, dacă asta te face fericită, spune-i tot ce simți și ia-o de mână la fiecare pas, ca să n-ajungi ca mine, ce-a dintâi.

oricum o fi, draga mea, doar zâmbește, ești perfectă, minunată, prezentă, și toate astea pentru tine, nu pentru restul!

tren.

Nu am înțeles niciodată ce înseamnă frumusețea lucrurilor mărunte până astăzi, când am pornit cu trenul într-o călătorie de 6 ore.

Stăteam într-un vagon mic, înghesuit, împreună cu alți unsprezece omuleți. Era o căldură infernală cu un iz de somn și diferite parfumuri stridente. M-am ridicat pentru câteva minute sa merg să-mi dezmorțesc picioarele și să-mi relaxez puțin gâtul înțepenit de la încercatul, fără succes, unui somn sacadat.

M-am plimbat ușor printre vagoanele trenului și am oprit fără să vreau în fața ușii cu geamuri mari, un alt vagon micuț, cu iz vintage, unde stăteau doi tineri obosiți de drumul anevoios și parcă interminabil. Ea cu capul pe picioarele lui și el cu degetele în părul ei roșu. Ea îi desena ceva rotund pe rotula piciorului iar el parcă-i pieptăna părul cu minuțiozitate, nevrând să-i rupă nici un fir.

S-a întredeschis ușa din cauza vitezei trenului și am auzit cele mai frumoase cuvinte.

„Nu mă pricep să mă joc în părul tău, deși iubesc să fac asta. Mi-e frică să nu ți-l rup.” i-a spus el cu o voce plină de tandrețe și cumva reținută.

„N-ai putea niciodată să rupi nimic, te joci cel mai bine în părul meu; și că tot veni vorba, te-am ales pentru veșnicie, deci orice ai rupe aici, sigur facem cumva să reparăm, că suntem noi, și nimic nu-i mai perfect decât noi, așa imperfecți.” și i-ai zâmbit liniștitor, de parcă toată lumea stătea în ochii lui, iar ea era atât extensia vieții lui cât și motivul pentru care el zâmbea zilnic.

” Nu cred că avem cum să rupem ceva, sunt prea atent la ce se întâmplă cu noi, nu o să permit să rupem ceva.” i-a spus cu atâta siguranță în suflet și parcă cu un foc ce-l simțeam de după geamul ușii lor.

„Vezi? asta iubesc eu la tine, că ești visător. Dar trebuie să visezi rațional, hai să-ți explic. O să rupem mereu ceva, mereu o să fie ceva în neregulă, important este să nu uităm niciodată cine suntem și ce iubim în lumea asta prea mare și puțin rea pentru două suflete atât de extraterestre și cu aspirații atât de nepământene. Iar eu? eu iubesc marea, valurile spumante la malul ars de soare; iubesc muzica, clasică, contemporană, rock-ul, jazz-ul și cred că și lăutăreasca – și a chicotit gingaș – mai iubesc și văzduhul albastru, cu nori mari și soarele răzleț ce-mi încălzește pielea albă ca laptele. Pe lângă toate astea, iubesc apele care-mi curg în suflet atât de nesecate și parcă mereu cu un nou curs. ” și s-a oprit la auzirea întrebării lui.

” Și ceva nepământean iubești? „

” Sigur că da, dragul meu. Ceva nepământean se joacă acum în părul meu fără frica de a strica ceva, liniștit și mă face să mă simt ca acasă și într-un vagon obosit dintr-un tren prea leneș. Te iubesc pe tine, te iubesc pe tine. ” și s-a ridicat și l-a luat doar de mână privindu-l în ochi adânc până la finalul lor etern.

S-a închis ușa tot din cauza trenului și am putut doar să le mai văd privirile pline de dor, și asta mi s-a părut atât de frumos, dorul lor deși probabil se au de mai mult timp decât cred eu, și au mai stat ghemuiți în vagoane de tren mai mult decât mi-au lăsat mie impresia.

Deși am început să urăsc să merg cu trenul, din cauza oboselii și condițiilor groaznice, să stau jos pe treptele de la urcare, uitându-mă pe geam și văzând fiecare rază de soare mângâind pământul a devenit unul din cele mai minunate lucruri din viața mea atât de pământeana cu aspirații nepământene.

există și finaluri triste fericite

asta-i o poveste ce probabil o să fie scrisă și rescrisă de atâtea ori, nici nu există număr pe lumea asta să cuprindă. n-am să mă satur niciodată să o tot spun sau să o tot simt, parcă-i bucată din mine, parcă-i același suflet.

cu toate astea, și-a găsit locul fericit, sau cel puțin așa-i place să creadă. să creadă că și-a găsit liniștea și că-și pune zâmbetul pe buze indiferent cât de tare i se rupe sufletul sau cât de tare o doare. a decis să îmbrace doar haine negre, doar din considerentul că i se macină sufletul atât de tare încât trebuie să-i poarte doliu; dar nu orice fel de doliu, ci unul fericit. de ce? și cum vine asta? e ușor. toată viața s-a întrebat cum să-și salveze sufletul de la inevitabila coliziune, cum să-și ajute sufletul să nu mai sufere, să nu mai plângă, să nu mai moară de nenumărate ori și să fie nevoie să-și scoată dintr-o cămeruță aparatul vechi de resuscitat; cum să-i dreneze energia toată negativă și să-i ofere doar energie pozitivă, zen și fericire. n-a ajuns la nici un răspuns plauzibil, sau măcar la unul ce să-i ofere confort pentru o perioadă efemeră, s-ar fi împăcat și cu cea din urmă variantă. ca drept dovadă, a ajuns să nu se mai chinuie, și așa avea sufletul chinuit, ce rost avea să-și mai chinuie și partea terestră, efemeră și ea de altfel, corpul, pentru ceva ce ar putea doar îmbrățișa cu căldură, pentru ceva ce putea doar să-i zâmbească resemnat. și a ales, greu, dar a ales să poarte doliu. un doliu frumos, cu transafiri și crini, puțini bujori și chiar și maci, că iubește macii. un doliu cu raze de soare, copaci verzi și ape curgătoare, line, cristaline; păsări ce-i cântau tristețea și albinuțe ce-i zburau prin îndepărtări. a ales un doliu greu, un doliu plin de dragoste, ceva neobișnuit pentru ea. s-a decis într-o dimineață ploioasă să vadă curcubeul și soarele ce-i strălucea în ochi. a ieșit din casă și a lăsat picăturile de apă să-i atingă pielea și s-o spele de toate păcatele lumești, și-a decis să-și ducă curcea-n spate, în stilu-i propriu, elegant și fericită de tot ceea ce-i oferă viața trecătoare.

și-a dat seama că-l aștepta tacit și fără să deranjeze ciclul normal al vieții. îl lăsa să trăiască dulcea viață ce și-o clădise încă de când ea mai conta. se bucura de lucrurile minunate pe care a reușit să-l învețe și de upgrade-ul pe care și l-a făcut singur, ascultând-o pe ea. îl vedea în fiecare floare de pe ramurile dezghețate, în fiecare ciripit de pasăre ce-i trecea pe de-asupra capului și în fiecare adiere de vânt în pletele-i în flăcări. știa că-i acolo deși nu mai era, și se bucura doar să se uite spre cer și să-i ofere un zâmbet, era convinsă că îl simte. se mulțumea doar să treacă prin zona casei lui și să-i presare iubire cu fiecare pas grăbit pe care-l făcea și era fericită când ajungea în fața casei ei și îl aștepta mereu pentru cinci minute, el care nu mai sosea, niciodată.

a reușit să găsească fericire singură, fără el, fără nimeni. a reușit să-și iubească singurătatea. sincer, sigur simțea, undeva în adâncul sufletului ei îndoliat, că nu e singură; și probabil nu va mai fi singură niciodată, că-l va purta mereu în inima ei, mai prezent ca niciodată. dar s-a bucurat, că n-ar fi vrut să-l uite deloc. c-ar fi vrut să-i poarte geaca veșnic, simțindu-i mereu parfumul mai puternic. dar n-o purta, a pus-o doar într-un colț de șifonier, să nu-i piardă parfumul autentic și forma corpului lui. cred că ăsta-i omagiul pe care i-l aduce iubirii lor. că de altfel, n-ar mai fi avut nimic altceva, decât o gaură imensă-n suflet pe care n-a mai închis-o niciodată, și-a lăsat-o să fie parte din ea, la drept vorbind, atât îi mai ținea prezența vie, necioplită și perfectă.

cu toate astea, nu și-a mai revenit niciodată, dar n-o deranja, îi făcea plăcere chiar. n-a plâns deloc în tot timpul ăsta, ciudat pentru ea.

dac-ar mai fi

Ascult pe ascuns toate melodiile pe care le postezi și mă întreb dacă te gândești la mine când stai în scaunul tău și bați instrumentul ăla cu un foc arzător în suflet.

Pentru că eu mă gândesc la tine când merg pe stradă singură. Mă gândesc la tine când merg pe stradă cu alţii. Mă gândesc la tine atunci când mă uit pe tavan, seara târziu. Mă gândesc la tine când merg spre casă. Tot la tine, atunci când mângâi o pisicuță. Tot la tine mă gândesc atunci când îmi prezint proiectele la facultate și tremur de emoții.
Mă gândesc atât de des la tine, încât nu pot deosebi dacă într-adevăr exişti cu adevărat, sau eşti un personaj imaginar, din imaginaţia mea sichizofrenică.

Spre exemplu, acum într-o seară, înainte să-i vin mamei acasă, eram la Filarmonică și așteptam să urc în 7. În Unirii, doi preoţi se așează și stăteau de vorbă pe bancheta din faţa mea. Erau în haine civile. Unul dintre ei semăna cu Iisus. Avea barba lui, părul lui, nasul lui drept din icoane. Chiar şi forma ascuţită a nărilor, chiar şi ochii uşor migdalaţi. Îl priveam pe acest om, copie fidelă a icoanelor cu Iisus, şi mă gândeam că e vreun preot tânăr în vacanţă sau ceva. Aveam dreptate, cred eu, pentru că atunci când i-a sunat telefonul, a răspuns pe o voce prea blândă „Doamne ajută!”. A spus acelaşi lucru şi în loc de salutul de final.
Şi cum mă uitam la acest model de icoană, mă gândeam doar că e un impostor, cu mintea mea schizofrenică. Un impostor care se îmbracă cu haine bisericeşti din când în când. Un impostor care mă va urmări până în Canta, unde va găsi prima alee întunecată. Acolo mă va bate pentru bani. Bani pe care eu nu-i am, pentru că am plecat fără geantă la mine. Deci fără portofel. Poate doar biletul de ratp să mi-l fure din buzunar. Biletul meu, cu reducere pentru studenţi.
Am coborât în față la fosta Billa, unde Modernul Iisus m-a urmărit. Discuţiile la telefon mi s-au părut dubioase, dar nimeni în jurul meu nu părea că-l observă pe Iisus-ul meu. Am grăbit pasul și chiar și atunci m-am gândit la tine. Când a urcat iar lângă mine, în tramvaiul de la pod, şi doar eu îl priveam, mi-am dat seama că poate acest om ciudat de asemănător cu o icoană hipiotă e doar în mintea mea.
Şi atunci m-am liniştit.
Aerul nopţii era mai liniştit. Ştiam că azi va ploua numai din mirosul Iașului pustiu la zece noaptea.


Tu ştii că eu vorbesc mult, pentru că eşti singurul cu care vorbesc. Şi mă întreb; nu pot să mă abţin să nu mă întreb: oare tu vorbeşti cu mine, când mergi singur pe stradă şi nimeni nu se uită mai mult de o clipă la tine?Vorbeşti cu mine atunci când toţi în jurul tău sunt agitaţi? Vorbeşti cu mine atunci când înjuri
când plângi
când te simţi fericit
când simţi că mori singur şi urât de toţi şi toate?
Vorbeşti cu mine
Sau, măcar
te gândeşti puţin la mine când
vezi cum oamenii obişnuiţi de lângă tine se transformă în icoane umblătoare
când te aşezi liniştit în pat, şi dormi sperând ca ziua de mâine să nu mai fie aşa cald; Când mai vezi vreun câine cum dă nenorocit din coadă spre tine?
Sau când vezi vreo pisică cum îţi taie calea?
Pentru că eu vorbesc mereu cu tine. Şi mă gândesc tot timpul la tine.
Uneori am ajuns să cred că eşti doar vocea aia din interiorul meu.
Care-mi spune că omul din tramvai era un simplu trecător.
Că nu trebuie neapărat să te jefuiască cineva noaptea.
Că muzica trebuie dată mai tare.
Că sunt fericită aşa cum sunt
Că tu mă iubeşti aşa cum sunt
Şi că într-o zi
Vom vorbi faţă în faţă.

p.s. https://www.youtube.com/watch?v=aFqr-TWgeZc , să asculți și tu de la mine! 🙂

m-am împiedicat de aer

leneș și-a scos punga de tutun din buzunarul mic al ghizdanului ei prea psihedelic și a început să-și ruleze parcă ultima țigară din viața asta de muritor. el se uita la ea cu toată nebunia unui copil lipsit de jucării. și-a rulat țigara și a dat să-și lipească limba de lipiciul foiței aproape transparente. și-a ridicat ochii spre el și și-au intersectat privirile în timp ce lipea saliva. el a sorbit-o din toate unghiurile iar la colțul gurii ei a apărut o urmă de zâmbet parșiv.

și-a pus țigara între buzele-i nici prea mari, dar perfecte, și-a scos tacit bricheta veșnică albastră și-a dat foc tutunului de parcă-i ardea sufletul o dată cu flacăra. a tras primul fum din țigară și și-a simțit plămânii înfundați în timp ce el o privea fără să se mai sature, parcă hipnotizat.

și-a lăsat mâna să-i curgă-n josul taliei ei dispărute de prea mult timp și-și ținea țigara între două degete parcă implorând să-i ardă pielea. simțea că nu mai are control asupra țigării cum nu mai avea control nici asupra ei când era în preajma lui. se simțea ca fumul ce-i iese din gură: mult, gros și fad. dar știa în ce se bagă, de la început el i-a mărturisit.

și-a ridicat privirea spre el și și-a dat seama că-n ochii lui se oglindește reflexia ei prăfuită.

ești bine? și i-a atins ușor creștetul capului, atât de prietenesc și fără nicio semnificație.

da, îmi dau foc singură se pare, i-a spus ea fără să-și dezlipească ochii de la el.

un zâmbet triumfător a apărut pe chipul lui, dar s-a stins la fel de repede cum a și venit.

ești încăpățânată.

ai vrea să fiu altfel? și-l privea cu ochii zâmbind de durere.

nu, îmi plac provocările. și consider că ești o provocare prea mare ca să pot să las să-mi scape printre degete, ca nisipul din Vama Veche.

un zâmbet răutăcios a apărut pe chipul lui deja stins de dorința ei.

eu nu pierd niciodată. mereu când mi-am pus în cap să obțin ceva, am reuști. n-aș ști de ce, sau cum să-ți explic asta, dar cred că universul a fost bun cu mine și mi-a dat mereu ce mi-am dorit, a spart el secundele de liniște mortuară dintre ei.

n-a mai tras nici un fum din țigara aia rulată și-a simțit cum îi urlă plămânii știind ce urma să zică.

cred că de data asta ai pierdut, ba mai bine zis, am pierdut amândoi. cred că suntem pierduți amândoi într-o lume prea pământeană cu niște aspirații prea divine. sau poate că suntem pierduți pentru că nu lăsăm niciodată pe nimeni să se apropie de noi într-atât de mult încât să ne completeze golurile, sau pentru că ne este prea frică să nu găsim omul potrivit și să-l dojenim la țigară pe balconul căminului. suntem prea amorțiți dar și nebuni după viață. Îi mințim pe cei din jurul nostru și implicit și pe noi, suntem așa de goi pe dinăuntru încât nu știm cum să ne facem să ne simțim împliniți. Îmi dau seama că imaginația noastră, și implicit și noi doi, suntem doar un bilet dus spre iad, fără să ne mai putem întoarce, niciodată. Mintea noastră pare lipită cu super-glue și puțin în colțuri, dar toate astea nu mai contează când suntem împreună; numai că știm așa de bine să fugim unul de celălalt când lucrurile devin prea complicate, sau chiar prea frumoase să credem că sunt adevărate. Ce să mai, ne pricepem să fugim unul ce celălalt, de parcă ne-am topi aripile la soare. și mai și obosim pe parcurs, și tindem să ne întoarcem acolo unde știm c-ar fi dragost..

și n-a putut să termine că privirea care-i era îndreptată spre copacul din josul clădirii acum își are în față ochii lui cu formă plângăcioasă, văzând cum îi luase fața în mâini și o sărutase așa cum o făcuse în prima noapte, din cauza aburilor de alcool.

de ce ai făcut asta? a întrebat ea nedumerită.

o dau în bară din nou. întrec limite iar, nu îți este frică de mine?

n-ar putea să-mi fie vreodată frică de tine, că undeva în tine mă regăsesc pe mine. cum să-mi fie frică când în întunericul din sufletul tău m-am simțit cel mai ca acasă? nu vreau să te repar, nu vreau să te schimb…

dar ce vrei?

să creăm un alt univers, o altă lume cu absurdul din noi, cu întunericul diferit și cu nebunia zilelor proaste.

nu mai aveau nevoie de cuvinte. el nu mai avea nevoie de țigări, ea încă-și simțea degetele arse și cum se împiedică de aerul greu dintre ei. doi meteoriți triști și singuratici care credeau că au traiectorii diferite, dar erau mult prea confuzi ca să vadă cât de tare străluceau împreună.

confesiunile unei târfe către un suflet pierdut

05.08, marți.

nu știu dacă mi-e jurnal, sau doar moment de „nu mai pot să-mi mai simt sufletul” dar mi-e dimineață și mi-e frică să-mi răsară soarele, fără tine.

mi-s ochii grei de nesomn și sufletul plin de fiecare cuvânt aruncat leneș în univers. mi-am dorit atât de tare să nu te scriu, și tot atât de tare să te-mpart lumii, încât am vrut să te țin pe piedestal, doar pentru mine. și nu din egoism, ci doar din neputința mea de a așeza cuvinte corecte pentru ceea ce ești tu.

știi că oamenilor în viață le trebuie dezamăgire ca să-și găsească inspirația. nu mă deranjează, dar mi-e spaimă că-mi ești tu. cum aș putea să te scriu fără să mă înșel, fără să spun ceva ce-i doar platonic, fără să ajung să fiu târfă?

mi-am lipit capul pe pernă, după o discuție de prea multe ore, după un urlet nebun de „nu-mă-uita”, după tine și sufletul tău. noi oamenii suntem alcătuiți din 3 chestiuțe foarte importante : corp, minte, suflet.

n-am ce să-ți reproșez la primele două, dar la cel din urmă, dragul meu, ești pierdut. m-aș întoarce de nenumărate ori în seara aceea din cartierul meu, în timpul drumului spre casă, la ședința aia dubioasă dar minunată. m-aș întoarce în timp la tine și la ce ai însemnat pentru mine.

dar ești așa un suflet pierdut, cu atât de multe de oferit. ești așa o enigmă a vieții cu așa de multe lacune-n simțiri. te-ai apucat de vânat amintiri, fantome și suflete apuse și-ai uitat să vezi ce-i acum, pierzându-te în labirintul construit de tine. cheia ți-e în inimă, dar oare ești dispus s-o găsești? de căutat o tot cauți, dar niciodată unde trebuie. nu-i acolo, în singurătate, nu-i nici acolo, în prea mulți oameni; sigur nu-i nici între cei patru pereți sau chiar nici în rutina. cheia ești tu, și-i acolo unde ți-e al naibii de frică să o cauți. și nu la trecutul dureros sau viitorul ăla pompos; e doar în prezent, unde nu poți să calci fără bagaj de durere.

ai vrut să te scriu, n-am vrut să te scriu, n-am vrut să-ți pierd sufletul printre niște cuvinte pe care nu le înțelegi. n-am vrut nici măcar să-ți văd pupilele dilatându-se acolo unde n-am putut să le privesc.

aș renunța la fiecare picătură de apă în deșert și aș suporta seceta în lacul vieții ăsteia, doar ca tu să-ți dai voie să fii tu, cu mine, cu restul.

mi-am atins obrazul de gâtul tau și ți-am simțit fiecare pulsație de sânge ce-ți străbătea corpul și-am fost asa invidioasă pe fiecare femeie care ți-a trecut prin piele, sau, mai bine zis, pe alea care au stat mult și n-au știut cum sa te iubească ca să te iubești o dată cu ele. în seara asta ți-am simțit mirosul și-am tras aer adânc în piept știind că n-am să-l mai simt niciodată acolo unde-l iubeam, cu tot cu scamele lipite de pantaloni.

ți-am mângâiat degetele ca să fiu sigură că le memorez în palma mea, ca peste ani să-mi fie tot acolo și să te simt cum mă iei de mână obligat de împrejurări.

lasă-te să fii pierdut în frică, s-o învingi și la capătul tunelului să fii altceva într-o lume de ceva.

ți-aș mai spune multe, dar oare tu chiar mă asculți?