mi-e dor și mă cheamă

Nu am înțeles niciodată de ce oamenilor le place să călătorească noaptea, până n-am plecat la drum; pe noapte.

Mă uit pe geam, mă înghite noaptea și parcă mă simt acasă, parcă-mi simt plapuma peste corpu-mi rece. Îmi adun mai ușor gândurile pe timp se noapte când, fără să vreau, scriu rânduri cu sau fără sens.

În dreapta mea e un bătrân trecut de 70 de ani sigur. Abia se mai ține în cârja lui acum sprijinită de colțul scaunului. Pe fața lui se citește timpul trecut și rănile vieții. Pare obosit și împăcat. Cred c-o fi împăcat cu ideea de final. Orice lucru frumos are un început și un sfârșit, depinde cum alegem să-l sfârșim. Omulețul de aici pare mulțumit de alegerile lui, mai bune sau mai puțin bune. În lumina sacadată, o dată la un felinar de pe drum, îi zăresc ridurile vieții și ochii albaștri ca marea nesfârșită. Scoate ușor, din buzunarul drept de la piept, o batistuță brodată de mână și-și șterge greoi nasul puțin cârn, se întoarce spre mine și își cere amabil scuze dacă m-a deranjat cumva. Mi-a zâmbit liniștitor și l-am asigurat că e în regulă. A început să-mi povestească durerea vieții lui și cum își dorește să plece mai repede de aici.

A fost în război. Îmi zicea „fata mea, am văzut oameni murind sau oameni urlând de durere cruntă acolo unde nimeni nu-i asculta.” și i-am simțit regretul puternic. A luptat vitejește pentru că acasă-l aștepta ea, femeia vieții lui. Doamna al cărui inel nu l-a dat jos nici în prezent. Doamna care i-a dărut cei mai frumoși 5 copii, toți plecați la „casa lor cu treburile lor”.

S-a întors acasă, „eram un bărbat bine, înalt, blond, ochi albaștrii si o inimă pentru femeia mea.”, unde-l aștepta ea, cu aceeași mâncare pe masă gătită cu aceeași iubire neschimbată în timpul absenței lui. A luat-o-n brațe și i-a arătat lumea, i-a cumpărat florile vieții și i-a sădit iubirea în suflet. Dar, la scurt timp, a murit. I s-a stins floarea-n brațe. Și-a plâns râuri până i s-au făcut ochii albaștri ca marea nesfârșită.

Mi-ar mai fi povestit el mai multe, dar a venit stația la care a coborât. Mi-a luat mâna în palmele lui grele, bătute de vreme, muncite dar totodată blânde și mi-a zis atât „ține-ți iubirea aproape, oricare ar fi ea, într-o zi n-o să mai fie, și-o s-o plângi. Mai bine plângi de fericire ca a fost totul pentru tine decât de regret că n-ai trait-o. Eu vreau să plec la a mea, că mi-e dor si mă cheamă” Mi-a zambit și a plecat.

N-o să-l mai văd niciodata poate, dar sper ca bătrânelul cu ochii albaștri, odată în forțele vieții, să-și revadă iubirea pe care nu a pierdut-o niciodată.

Reclame

să-mi rămâi

am reușit o perioadă să mă trezesc devreme, să văd răsăritul, să visez la noi începuturi și să-mi pun la punct visele. am realizat mai târziu că e o pierdere de timp și de energie. dacă nu muncești pentru vise degeaba le visezi și le pui la punct. am reînceput să mă trezesc târziu, să-mi obosesc ochii de la lumina ce-mi intră în cameră prin draperiile ce nu-și dau interesul deloc s-o țină la distanță. camera ce am schimbat-o de la an la an parcă are un singur lucru la fel, dorința mea de a nu mă trezi din somn decât atunci când e întuneric afară.

pe de altă parte, încă-mi place să mă trezesc cu noaptea-n cap, să știu că sunt singura căreia noaptea-i ascultă respirația obosită și restul sunt pierduți în vise fără noimă care dispar o dată cu răsăritul soarelui.

f988d6d976ba193d78cf273a0462d0b6

pot să-ți spun exact momentul în care m-am îndrăgostit de tine. atunci când ai început să-mi vorbești de pasiunile tale și ți-am zărit tacit sclipirea din ochi. atunci când nu te-ai mai fi săturat să-mi povestești, când știam că dacă aduc în discuție asta puteam să primesc ore interminabile cu tine. am iubit fiecare secundă în care-mi țineai degetele în palma ta și-ți spuneam cât de mare e pe lângă a mea.

ți-aș fi spus mai multe de-a lungul timpului scurt și poate aș fi nimerit cuvintele pe care vrei să le auzi cu o dorință de copil mic. ți-aș fi spus că mă lupt să mă las de fumat dar nu găsesc nimic care să mă facă să trăiesc cu același gând că totul se va termina o dată și o dată. nimic în afară de iubirea pentru tine. devine o obsesie să-ți aud vocea și mă încadrez într-un program social plictisitor în care schimb vicii, schimb o țigară rece pe o iubire cu bătăi de cap de parcă aș schimba malboro light cu vreun medicament prost luat pe sub mână. și totuși, nu m-aș fi rezumat la asta, ți-aș fi spus cum te-aș fi lăsat să-mi lipești spatele de peretele dinspre nord și să-mi atingi buzele în ritmul pe care l-ai creat iar apoi să fumăm ca doi nefumători. ți-aș fi spus că mi-ar fi plăcut să fiu cu tine în fiecare secundă din viață și să nu existe nicio lacună între noi; mi-aș fi dorit țipete și urlete, dureri de cap și cele mai fără perdea săruturi. nu beau bere, însă de fiecare dată când ating sticla cu buzele îmi amintesc de prima noapte cu tine.

ți-aș fi spus și nu m-aș fi oprit din vorbit, iar tu m-ai fi ascultat cu aceeași căldură în ochi care trezește povești pe piele, am nevoie de tine și de o țigară.

oedip rege

am tras ieri din ţigară până
când fumul mi-a pătruns
(final apoteotic.)
din plămâni până la tine.

ştiu că eminescu ne privea morţi
trăind din vaga noastră amintire şi
tezele despre fericire absolută. ciudat,
n-am apucat să beau până să fi
uitat de neputinţă, n-am apucat să
citesc suficient cât să nu mor
la îngemănarea dintre zile.

dar pe străzi urlau lupii, să ne
sfârtece piedicile şi să ne-nghită zările,
alergau cu mintea-n patru colţuri
oblice, nu-mi aduc aminte de ce.
iar eu ştiu că între tu, eu şi dragostea
noastră, născută teluric din vise,
între biserici şi hypermarketuri,
o secundă de iubire măsura două
lungimi de bazin.

două lungimi din care să prelungim
porumbei şi zâne, din care să ascundem
oglinda, care-mi spune că-s prea
tânără pentru gânduri şi-ţi măsoară
anii. două lungimi de „te”, iar în
eter „iubesc”. eterul e singur.

când lupii urlă după noi,
mănânc jăratec, să mă ştii lângă.

universul meu are un nou univers acum

El a fost bărbatul pe care l-am iubit pentru atâtea zile. El mi-a cuprins universul în buzunarul de la spatele pantalonilor lui prea negri și alegea câte o stea micuță și minunată ca să-mi lumineze fiecare noapte. Îmi doresc să cred că și el m-a iubit pe mine pentru că asta-mi spunea mereu, îmi repeta mereu, în șoaptele lui, în țipetele lui, în somn, în muzica lui.. se vedea chiar și în ochii lui căprui închis.

Pentru atât de mult timp l-am lăsat să-mi stea în inimă, să-mi doarmă acolo și să-mi lase sângele să pompeze.. să trăiesc. Chiar el, m-a lăsat să-l iubesc în propriul mod egoist și părtunzător.

Abia mă înțelegea, dar totuși învăța în fiecare zi cum să mă asculte și să mă iubească, să-mi ofere tot ceea ce-mi doresc; mi-a învățat fiecare detaliu prostesc și a știut ce parte din mine s-o protejeze și pe care s-o lase în pace, că se descurcă.

8f0c2968927130e21fc05fedd3597fcd

Dacă ar fi să vorbesc despre sfârșit, probabil că deja am tot scris despre asta și mi-am scrijelit-o atât de tare pe piele încât mă simt imbecilă acum. Ne-am despărțit și ne-am împăcat. Ne-am oprit și am pornit din nou. Am luat o pauză și am decis apoi să mergem mai departe împreună. Totuși, fiecare sfârșit a avut partea lui cea mai grea, o parte care-ți șoptea că nu se va mai întoarce niciodată, cel mai de temut gând al meu. Acel sfârșit care te împinge, efectiv, să urli de durere pentru că el nu te va ajuta să o scoți la capăt, nu-ți va scrie și te va lăsa într-o liniște de mormânt, ucigătoare. Sfârșitul de care mă tem cel mai mult în universul ăsta.

Dar am încercat să trec peste, am încercat să merg în locuri noi în care el nu există. Locuri în care umbra lui nu-mi este peste umăr. Locuri fără zâmbetul lui perfect, fără ochii lui strălucitori, fără vocea lui caldă și dureros de apăsătoare, care mă calmează mereu.. fără tobele lui perfecte. Am încercat să merg mai departe și să-mi construiesc propriul meu univers, din nou. cum să-mi construiesc un univers nou când cel vechi e spart în mii și mii de bucățele?  L-am căutat în fiecare figură plictisită de pe drum, am încercat să-i găsesc muzica în orice ascultam și mi-am dorit să-i văd corpul în fiecare umbră din jurul meu. Dar, am realizat, el era singurul.. unicul. El era cel care, nu conta de cât de multe ori m-ar fi rănit, sau l-aș fi rănit fără voie, aș fi suportat orice. Nu conta de câte ori mă împingea să plec, de fiecare data alergam și mai repede spre el să-l cuprind veșnic. Am realizat atunci că el nu-mi ținea universul în buzunarul de la spate, el devenise universul meu; că mereu când auzeam dragoste sau durere fața lui îmi apărea pe retină mai clar ca niciodată.

Însă, el și-a găsit noul univers. Și-a găsit noul univers în tine. Acum, că ești cu el sau în preajma lui, draga mea, trebuie să înțelegi că omul -care a fost o dată al meu- se schimbă des, mai des ca vântul și e foarte imprevizibil. Dar, atât de mult cât poți sta, te rog să rămâi. Aș putea fi femeia cu care și-a dat seama că poate simți mai mult decât alcoolul și fumul de țigară. Aș putea fi femeia cu care și-a dorit să-și vizioneze filmul preferat. Aș putea fi femeia care i-a deschis un drum spre el, cea care l-a făcut să se înțeleaga, cea care i-a arătat că poate fi iubit pentru tot ceea ce este, cea care i-a furat primul sărut și i-a văzut primul vis devenit realitate, i-a oferit vise frumoase și somn inundat de iubire.. s-ar putea spune că am fost prima lui dragoste adevărată, dar tu ești cu el acum.. și tu o să-l ai în moduri în care eu n-am reușit să-l descopăr. Sunt acum o parte din trecut și probabil, într-o zi, voi fi dată uitării. 71455eebcb40b928abecf6e63c3d6d58

El încă mă are pe mine, mai mult ca pe o amintire, un trecut, o lecție, probabil un așa nu , chiar și o poveste de spus (să mă povestești frumos), un exemplu de sfârșit. Dar.. te are pe tine, mai mult ca pe un vis, ca pe o noutate, ca pe un umăr să-l plângă, ca pe cineva care nu sunt eu.. un viitor. Se uită la tine în același mod în care-l privesc eu.. așa că te rog, draga mea, te rog, ai grijă de el, de sufletul lui… eu n-am fost în stare. Fă-ți treaba bine, nu-l lăsa să mai sufere.

 

Eu mi-am distrus universul, tu ți l-ai redescoperit pe al tău. (fără mine în el.)

 

și-mi cântă „ https://www.youtube.com/watch?v=50VWOBi0VFs

i had to die to finally let you go

unele lucruri stau mai bine închise într-o cutiuță a sufletului, adânc ascunsă. sau uitate, cine știe, poate se cicatrizează rana mai repede.

știi câte nopți mi-au trebuit să te uit? ce vrei să mai știi, te face să te simți mai viu dacă le afli? a trebuit să mor ca să te pot lăsa, însfârșit, să pleci.

nu îmi este frică de dor, ci de singurătate. dacă nopțile în care îți urlă corpul după amprentele acelea n-ar avea violența singurătății, nu m-aș teme. sunt femei care uită de cine le este dor și confuze, cerșesc amprentele oamenilor greșiți, obosiți… am fost una din femeile care și-ar fi pătat cearșafurile cu atâta miros necunoscut cât era nevoie să nu-i mai fie dor, pentru că doare, pentru că atunci când e prea mult uiți motivul pentru care suferi și cauti soluții.. de fiecare dată dovedindu-se nepotrivite. eu nu iau decizii când mi-e dor. momentele disperate nu sunt pentru decizii, cum nici amenințările nu sunt pentru toți oamenii. dacă aș primi o amenințare de moarte, aceasta ar suna cam așa te voi lăsa singură și ar lăsa multe cicatrici pe trupul sufletului meu. În schimb, de cele mai multe ori am fost luată prin surprindere. fără pic de eleganță în a atenționa/amenința/anunța înainte de a părăsi… dar nu judec sufletele care n-au știut să-și ia rămasul bun pentru că sunt atrasă mai mult de semne de întrebare decât de răspunsuri aruncate nesimțit ca să se termine mai repede chinul.

cc76b4397f25f292535d18b7d3e4d1c7

azi nu se mai suferă cum se făcea acum ceva timp. și nici dorul nu mai are același gust, aceeași frumusețe. te lupți și fugi și te arunci în aventuri nebunești să nu-ți mai fie dor, de parcă ar fi o boală incurabilă ce-ți afectează organele, un fel de cancer al sentimentelor. am uitat să trăim suferința și fugim de singurătate, cu trupuri goale și suflete bolnave. iar eu mă încadrez perfect în categoria oamenilor speriați de toate acestea, oamenii cu semne pe corp de la nopțile pierdute în fum, de la prea mult dor și prea puțină liniște.

rămân cuvinte nespuse și priviri ce nu s-au iubit destul. rămân amintiri care și-au pierdut parfumul vieții, incertitudini, pasiuni și obsesii. atât de mulți ce ar fi fost dacă încât tind să cred că dorul e puternic și tot mai mulți ne îndrăgostim de el, cu fiecare secundă.

a trebuit să mor ca să te pot lăsa, însfârșit, să pleci.

șase cu puțin zece

10.

azi am fi împlinit timp

azi ne-am fi așezat pe banca din Copou

azi ne-am fi jurat iubirea perfectă

azi am ne-am fi pierdut prin luminile Iașului

10.

azi ne-am fi așezat pe curcubeu

și ne-am fi ținut de mână până la sfârșitul suflării sacadate

tot azi ne-am fi visat viața veșnică

și tot azi ne-am fi pierdut printre stele.

dar azi, 10.

sunt singură și-mi calc urmele de acum mult timp

d0b7c343d4ab2612050769ee04f8518d

azi sunt pierdută și mi-e frig

și tot azi am încercat să o reînvii

chiar azi mi-am dat seama că nu-i moartă

dar azi am știut că nici nu vrea să revină aici.

10.

azi, azi te iubesc

azi te-am iubit

și azi o să te iubesc

dar tot azi stau singură pe banca din Copou

și tot azi îmi jur iubire perfectă mie

chiar azi mi-am dat seama că 

tot azi te-am și lăsat

dar poate azi

10

n-o să pun punct unde nu trebuie

însă tot azi,

nu știu dacă vreau virgulă.

tot azi te-am așteptat 

chiar azi te-am văzut

într-un story pe instagram

și tot azi n-am putut să te opresc

azi 10.

aveam timp

acum ceva timp aveam timp.

azi,

azi nu mai avem timp.

și tot azi te înec în fum de țigară

dar tot azi

fumez să te văd

însă totuși azi,

3481f050cbb85eb3b8d5b28fd530386b

totuși azi nu mai știu dacă te plâng.

dar chiar și azi, pe 10

te iubesc.

dar azi, tot azi

azi știu că am cuțite orăvite în inimă

însă azi,

azi s-au răsucit acolo

a picurat cu sânge

și mi-am inundat sufletul.

dar azi, 

10

te-am iertat puțin.

pentru că azi

azi am fi împlinit timp.

dar tot azi,

beau vin roșu pentru tine

azi umplu iar o sticlă de apă de doi

pentru că poate azi vii 

și o bei

și tot azi

îți las liberă partea de la perete 

din pat

pentru că azi

poate vii

și mă ții în brațe

însă azi,

nu mai vreau azi. 

la mulți ani, că-i 10 azi!

cinci, un cinci greu

nu știu cum să încep. de ceva timp mă chinui să-mi reglez bătăile inimii, nu-mi iese mereu. sunt fumătoare, cred că-n ultima perioadă mai fumătoare ca niciodată. plămânii mei trăiesc atrași de nicotină; fumez prostesc, vreau să-l simt lângă mine, sau măcar fumul să-i ia forma corpului. a trecut nici nu știu cât timp de când cearșaful meu ia forma unui singur corp, de când am învățat să mănânc cu o singură mână, de când îmi umplu, din obișnuință, o sticlă de apă noaptea, deși eu nu o beau, eu n-am băut apă niciodată noaptea; de când privesc cu un singur ochi și merg șchiopătând.

ne-am despărțit prea aglomerat, cu prea multe cuțite ce-au străpuns în inimă și cu prea multă durere de suflet. sânge și cioburi de sticlă în castel. mi-aș fi dorit să plec și să pleci fără un sunet, să ne lăsăm purtați de noi și să ne îndreptăm spre ceilalți noi.

nu i-am mai simțit gura sălbatică de când mă plictisea mișcarea ei sacadată. azi, azi aș da orice să-i simt puterea buzei de jos apăsându-se pe ochii mei, strivindu-mi genele, dacă nu aș ști că o simplă atingere m-ar spânzura de trecut mai strâns decât sunt acum, aproape de provocarea unei morți dureroase.

îmi arde corpul după tutun. am ieșit să iau țigări. mi-am tras pe mine pantalonii lui cu star wars și tricoul negru rupt, tot al lui. îmi place să-l port.abf241e0f1085a1aa2dc538c5b48afbb.jpg mi-am prins părul lejer și cu sufletul linșat după tutun, am luat cheia din locul în care o punea el, telefonul și banii și am ieșit. era pentru prima dată când părăseam locul în care l-am ucis, l-am călcat în picioare, l-am bătut, l-am strigat și l-am simțit lângă mine. nu deschisesem ferestrele, doar pentru a nu-i pierde parfumul; iar pe colțarul din bucătărie locul lui era privilegiat, nimănui nu-i era permis să-mi fure amprenta gâtului său. Mă simţeam ca o văduvă nebună, căreia i s-a furat soţul şi aruncat în paradis, fără explicaţii . Trebuia să mă complac în situaţia de om pierdut, fără viitor şi aveam atâtea luni la dispoziţie încât am ajuns să mă obişnuiesc cu frânturi de amintiri, cu atingerea locurilor pe care ştiu că le lua înainte din greşeală, cu mirosul cadourilor sale.170f49a26a05ef90ac8883b5557252a0

am fost la magazin, mi-am cumpărat și am plecat repede în casă, parcă supărată pe mine că am îndrăznit să părăsesc locul nostru. m-am așezat pe locul tău și mi-am poziționat gâtul în locul tău. m-au trecut fiorii. te-am simțit. după atâta timp te-am simțit și mi-au curs lacrimile șiroaie. mi-am aprins tremurând țigara și am intrat pe instagram. mi-am adus aminte că m-a blocat peste tot, că mi-a trecut amintirea în cutie cu ”lost and left there” și am plâns. mi-am plâns sufletul pentru că l-am pierdut. am căutat bezmetică o foaie și un pix, parcă le-a înghițit pământul. m-am decis să-i scriu câteva rânduri, poate o să i le înmânez într-o zi. poate o să-l revăd într-o zi.

 

 

 

te-am iubit și te iubesc cu fiecare moleculă din sufletul meu.

mi-am terminat țigara și linia corpului tău a dispărut.

îmi torn un pahar de vin și te simt.

aprind o altă țigară haotic și te văd.

ia-ți degetele lungi de la gură să-ți pot vedea buzele.

nu mai plânge, ochii tăi merită numai fericire.

zâmbește, încă te iubesc.

simte, încă mă dau cu parfumul tău după ureche.

sticla e aproape goală.

te pierd.

nu am vurt să te părăsesc, pe tine

și toate lucrurile noastre.

iubește, pentru că încă mă dau cu parfumul tău după ureche,

adio, iubitul meu

adio până ne vom revedea.

 

 

și-mi cântă pe fundal ” https://www.youtube.com/watch?v=ekzHIouo8Q4 ” .

patru

Mi-a ars inima de dor.
Mi-a curs iubire prin vene
mi-a presărat praf de nu-mă-uita pe gene.
Mi-au curs picături de ploaie pe păru-mi scurt,
mi-am adus aminte de prima noapte la bunică-mea,
când a plouat torențial.
O ploaie de vară.
Acum e o ploaie de vară în sufletul meu, acum îmi inund fiecare sentiment
într-o ploaie ce sper să nu dispară niciodată.
Nu-mi vreau curcubeul și nici trilul de păsărele;
îmi vreau doar cerul mohorât și picăturile grele pe suflet 

e45021638c95f06c8904d2aa85fa66f4
M-am uitat înăuntru şi n-am vazut nimic dubios
Erau doar paşii mei înecaţi în pământul noroios
şi atât.
Am văzut amintiri ca înainte de o moarte
Şi le-am retrăit cu intensitate pe toate, fără păcate
fără regrete.
Fără nici măcar un pic de bun simţ am abuzat
De vise, de zâmbete şi chiar şi de parfumul epuizat
de pe noptieră.
Te-am simţit, ca prima dată
şi, dupa lungi clipe te-am zărit prin oglinda mată
Mă aşteptai.
Ştiai că sunt acolo şi că încă îţi mai caut rămăşiţile
printre toate cărţile citite şi  printre sticle
şi n-ai făcut nimic.
Mi-ai luat sufletul, iar, doar cu o privire
ca să îl omori ironic prin strivire
fără milă.

 

TREI

Îmbulzeală între oameni cu diferite gânduri, corpuri aproape lipite de păcate și destine alunecând pe șine. Ne învârtim de zeci de zile pe căi ferate, căi de tramvai, pe căi paralele și ne-ntrebăm când ne vom reîntâlni. Vei avea oare același gust de mare însetată și coapsele mele vor mai tresări la atingerea ta? Vei mai ști să-mi faci ceai și să mă privești cum îmi ard degetele pe cana grea cu echipa ta de fotbal preferată? bad8bc2d5e4fa63f9c72cc7bf0d22b59Umerii tăi iși vor pierde din putere și buzele îți vor fi mult mai uscate. Dacă vom fi iar doi străini în același tramvai, către aceeași destinație? Aș savura distanța tensionată dintre noi când mi-ai atinge linia spatelui ca să te echilibrezi și aș zâmbi din nou la bărbații ce și-ar dori să-ți poarte locul. N-aș putea să mă reîndrăgostesc de tine, mă tem de iubirea de care aș fi capabilă pentru scârțâitul roților din timbrul tău. Și totuși, tramvaiul unu care călătorește din mahala până în Tătărași poftește la dragostea noastră iar vatmanul își înșeală soția cu doamna roșcată de la ghișeul de bilete din gară.

Ne-am găsit din miile de corpuri obosite care vin dinspre nicăieri și merg spre nicăieri. Ne-am pivit printre rândurile de suflete care au uitat să mai strălucească și ne-am îndreptat pașii unul spre celălalt doar cu o răsuflare. Ne-au sclipit ochii și ne-am atins fără să vrem, la unison. Ne-am rezervat mereu locul din spate în tramvai și ne-am sprijinit coatele de țevile lui; ne-am uitat plictisiți pe geam și-am fugit o dată cu imaginea Iașului. Ți-am zărit, printre firele de păr rebele, zâmbetul molipsitor ce mi-a cutremurat sufletul și mi-a sădit dorința pătimașă a unor ore aproape târzii de vară.

Am văzut culori, am trăit culori și am devenit culoare. Mi-am călcat, în palmă, pe linia vieții să-mi găsesc noi începuturi. Mi-a fost frică și am tremurat de spaimă când nu mă mai vedeam nicăieri.ebb42db30c536ce2cd11dc4bf18d0d74

Și-apoi m-am trezit. Mi-am aprins o țigară și am deschis geamul mai larg ca de obicei, ca și cum aș alunga ceva ce nu merită încă privilegiul de a ieși pe ușă. Am simțit că-mi bate inima în același timp cu a copacului din fața geamului meu. Miros toată a regrete și a dorințe neîmplinite, mă cufund în privirea lui, în fiecare minut, deși nu-i simt parfumul. Mă surpind simțindu-i însă fiecare atingere și zâmbesc, deschid ferestrele până aud un scârțâit parcă de refuz și îmi dau voie să visez. Închid ochii și îi văd zâmbetul puternic pe care nu l-am mai văzut nicăieri, văd orașul în fiecare bătaie a pleoapelor și nu mă satur niciodată să-i privesc încordarea toracelor sau tremuratul venelor.

Sunt murdară, poate că nici marea nu poate să mă curețe, însă îmi e de ajuns să respir în același ritm cu el și dacă ai simți cum îmi ia razna corpul, ai ști că asta e puritatea unei iubiri ce suferă.

DOI

Mi-am întins mâna și am trecut ușor cu degetele prin floare de liliac pe care mi-ai adus-o aseară târziu. Dimineața asta n-am simțit oboseală și nici greutatea corpului meu. M-am trezit cu mirosul ei de nu-mă-uita și mi-am simțit genele mai ușoare ca niciodată. Din instinct mi-am dus mâna stângă în partea ta de pat și ți-am simțit parfumul dimineților frumoase de primăvară unde ți-ai lăsat urma perfectă a corpului tău. Mi-am amintit atunci că-mi faci de mâncare, ca în fiecare dimineață, și mi-am adus aminte călătoria noastră cu miros de vată pe băț și mere învelite în caramel. Îţi port cămaşa de câteva amintiri şi nu mă mai satur. Am ascuns atât de multe atingeri însetate în câţiva metri de material încât nu-mi rămâne timp să respir altceva în afara cuvintelor tale. M-am încolăcit leneș până la geamul nostru mic și am dat la o parte draperia, l-am deschis larg și am simțit cum soarele îmi mângâie ochii dați cu prea mult rimel. Vecina de la doi, din blocul de vis-a-vis, scutura hainele și mi-a zâmbit frumos și cald; și vecinu’ de la 4 încerca să-și convingă pisica că pervazul e foarte departe de ciment, oare el nu știe că pisi are nouă vieți?

711a5f43e82ed8bb7c46e4b3579bfc1c

Am zâmbit și m-am întors cu spatele. Îmi cânta încă muzica de aseara și m-am aplecat sifos s-o schimb. Am pus ceva de o tipă pe care n-o ascult des, doar atunci când vreau să mă pierd în gânduri cu flori de măr, miros de crin și formă de orhidee. M-am ridicat ușor, parcă ca o adiere de vânt și mi-am pus picioarele pe calorifer și fundul pe pervazul din cameră. Am pornit țigara și m-am cufundat în muzica linistită ce-mi acoperea aerul cald din cameră.

Ți-am auzit fără să vreau pașii în camera asta old-school și n-am vrut să deschid ochii, să te las să mă iei prin surprindere. Mi-am lăsat ușor să-mi cadă prinzătoarea de la păr și pe el l-am rugat să bată o dată cu frunzele copacilor verzi. Mi-ai pus o mână pe umăr și buzele pe frunte. ”Îmi porți și acum cămașa asta învechită”. Am zâmbit neasteptat de mult. Normal c-o port, și nu-i învechită, ce vorbești? e plină de amintiri și de parfum. Să n-o arunci niciodată.  Ţi-am îmbrăcat cămaşa asta cu ochii închişi aseară şi tu ţi-ai lipit corpul de al meu încă o dată,după atât timp,cu un firesc atrăgător. Aveai buze crăpate iar eu mă îndrăgosteam de tine din nou,cu acelaşi dor posesiv.În corp mi-era aşezat cel mai greu ceas ce număra mai mult decât timp iar palmele mi se răciseră. Te aveam în braţe, pe gât îmi stătea acelaşi parfum nebun şi dorul de tine jupuia orice slăbiciune, orice fărâmă de inechilibru.

 

772275056e73fcd31d397089886e7a8f.jpg

Ne iubim la condițional, condiționați de condițiile impuse de conjunctură. Să fim,să fie și să rămână. Și totuși,să-ți simt răceala tălpilor pe degete și răsuflarea pe linia gâtului aș călca pe orice timp verbal și nerv gramatical, te-aș respira într-un singur capitol iar fiecare paragraf ar însemna doar un motiv să-ți mai privesc încâlcirea confuză a ochilor nebunești. De ce să-ți cer priviri,când doar de una am nevoie înainte să orbesc și de ce să citesc romane când doar unul are sensul vieții mele?

 

Mai târziu îți desprinzi fruntea de a mea și-mi privești genele ca un prădător. ”Azi plec devreme, ai mâncare pe masă și iubire în ceașca de cafea” . Am zâmbit. Am simțit iubire, am renăscut. În dimineața aia cu flori de liliac am renăscut. M-am simțit în grădina vieții mele, grădina de liliac.